Profesorul câmpinean Mircea Merca a fost premiat de Academia Română

Premiul Academiei Române, care se acordă oamenilor de știință o singură dată în viață, a ajuns anul acesta la Câmpina. Mircea Merca, profesor de informatică la Colegiul „Nicolae Grigorescu“ din Câmpina, doctor în matematică și referent științific, a avut onoarea de a i se decerna cel mai prestigios premiu pe care l-ar fi putut primi în România, de la cel mai înalt for științific din țară. 

Profesorul Mircea Merca le predă elevilor informatică, dar prima lui dragoste este matematica, știință pe care o studiază cu pasiune. De altfel, în cercetările sale a descoperit și cel mai rapid algoritm din lume pentru generarea partiţiilor întregi, fapt pentru care a primit recunoștere internațională. A ajuns la Câmpina după terminarea facultății și a ales să-și construiască aici un cămin. Vă invităm să-i aflați povestea, spusă chiar de profesor, în cuvintele sale.

„Se spune că nu poți iubi două femei cu aceeași intensitate în aceeași perioadă, oricât de mult te-ai strădui; întotdeauna o vei folosi pe una dintre ele ca să o iubești pe cealaltă. Cam așa am făcut și eu cu matematica și informatica“

• Sunteți născut în Cluj-Napoca, dar ați fost repartizat la Câmpina ca profesor, după terminarea studiilor. Vă este dor de Cluj? Ce v-a făcut să rămâneți în Câmpina?

Am absolvit în 1991 Facultatea de Matematică a Universității Babeș-Bolyai și am fost repartizat ca profesor titular de informatică (nu de matematică) la actualul Liceu Tehnologic „Constantin Istrati” Câmpina. Nu aș putea spune că nu-mi este dor de Cluj, chiar dacă ajung acolo în fiecare an și stau aproximativ o lună. Am ales Câmpina la repartiție pentru că îmi plăceau stațiunile de pe Valea Prahovei, fără să știu cum arată orașul. Am ajuns la Câmpina cu trenul, împreună cu mama mea și de la gară am luat un autobuz ca să ajungem în centru. Nu știam unde trebuie să coborâm și am întrebat șoferul. Curios din fire, ne-a întrebat ce facem la Câmpina. I-am spus care este scopul și atunci i-a spus mamei să stea liniștită că la Câmpina sunt fete frumoase și nu mai plec de aici. A avut dreptate. Nu este o glumă, așa s-a întâmplat. Chiar dacă poate fi o motivație bună să rămâi la Câmpina, am rămas și pentru că mi-a plăcut și pentru că poate așa a trebuit să se întâmple.

• V-a plăcut matematica de mic copil? Povestiți cum ați descoperit dragostea pentru matematică?

Cred că este puțin prea mult să spun că mi-a plăcut matematica de mic copil. La început era mai mult ceva de genul „te duci la joacă dacă îmi arăți ce ai lucrat azi la matematică” și nu era loc pentru negocieri niciodată. Începutul clasei a VIII-a a fost momentul în care am început să mă îndrăgostesc de matematică și să conștientizez asta. 

• Ați absolvit facultatea de Matematică în cadrul Universității „Babeş-Bolyai” în 1991 și 12 ani mai târziu ați obținut și licența în informatică, în cadrul Politehnicii din Bucureşti. Ce iubiți mai mult: matematica sau informatica?

În 1987 am ales să dau admitere la Matematică la Universitatea din Craiova. Motivele mele erau legate de modul în care se făceau repartițiile înainte de 1990. În decembrie 1989 a venit revoluția peste noi și multe lucruri s-au schimbat, inclusiv repartițiile. În 1990 am promovat anul al III-lea la Craiova și am decis să mă transfer la Cluj pentru a face ultimul an de facultate acolo. În 1991 posturile scoase la repartiție la Cluj erau la școli generale din sate din Transilvania și câteva posturi aflate la licee din sudul și sud-estul țării. Așa am ajuns la Câmpina ca profesor titular de informatică.

Editorial. PE ÎNDELETE... LA GROAPA DE GUNOI

Ați auzit de Andrei Terian? Nu prea cred, pentru că nu există emisiuni pentru oameni ca el la televiziuni și nu face ratinguri. Este un tînăr istoric literar, profesor de literatură la Universitatea Sibiu. S-a dat în trecere știrea că a cîștigat un grant de 1 milion 400 mii euro (sic!) pentru un proiect care s-ar traduce O istorie transnațională a literaturii române. Oamenii au publicat știrea doar pentru enormitatea sumei, comparată cu ceea ce se alocă în bugetul nostru pentru cultura scrisă. Nu vă speriați, acest articol este tot despre mizeria politică, nu despre cultură. Doar mă mir de mirarea celor care se miră de ascensiunea troglodiților în politică. Doar TVR ridică ode lui Adrian Năstase într-un limbaj scos din celebrele Omagii de acum 40 de ani. Sunt atît de mărginiți, că nici nu sînt în stare ceva nou. Doar nu e TVR în stare să transmită în prime time nicio emisiune cu amintitul istoric literar, nici să preia ceva zoom-uri cum ar fi discuția despre destin dintre Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu, sau dezbaterea organizată de Dana Jalobeanu despre istoria ideilor sau cea a dilematicilor despre C.S. Lewis și recenta lui carte despre moarte și suferință. Dar nu, televiziunea de partid și de stat ne dă a mia oară unul din cele mai proaste filme din istoria cinematografiei noastre, ceva despre pescuirea unui monstru în Deltă. Radioul îl invită să comenteze rezultatele la alegeri pe „maestrul” Cristoiu, același radio care va plînge ipocrit zilele astea pe mormintele celor uciși în decembrie 89. La Digi24 alt „maestru”, CTP, ne dă lecții de civilizație, anti-rasism și pro-feminism. 

Foto: Pixabay

Presa română e mult mai jalnică decît politica, dar cine să spună asta, în afara presei? România după alegeri e o bulibășeală, perfect exprimată de abjecția presei. Nu ar suporta „publicul” emisiuni de tipul celor citate mai sus? Nu-i nimic, așa crește nivelul cultural. În zgomotul actual, cu toți ochii ațintiți asupra negocierilor pentru viitorul guvern, cine să mai stea să comenteze că la testele TIMSS 2019 am ieșit iar pe ultimul loc în UE (este vorba de un test la „științe”: matematică, fizică, biologie, chimie)? Și asta explică îndestul, pentru cine vrea să vadă, și rezultatele alegerilor și de ce nimeni nu vrea să ia Ministerul Învățămîntului în noul guvern. Este sinucidere curată 1. Pentru că acest domeniu nu poate fi reformat acum și nimeni nu știe cum; 2. Pentru că nu sînt bani; 3. Pentru că, inevitabil, imaginea publică va fi proastă. Dar rezultatele alegerilor (nu așa surprinzătoare cum se clamează cu acute false), cifrele epidemiei, nivelul televiziunilor, proliferarea personajelor dezaxate și a teoriilor conspirației în prim plan au toate strînsă legătură cu analfabetismul funcțional. 

REALITĂȚI BIZARE. Despre palavre

Vorba lungă, sărăcia omului și câte și mai câte proverbe care se aplică perfect în lumea de astăzi când a vorbi la telefon a devenit o adevărată pasiune pentru unii. Se profită și de ofertele de minute nelimitate. Promisiunile neonorate ale politicienilor sunt la fel de nelimitate. Aparent totul este nelimitat. Bine măcar că băncile, totuși, sunt puțin mai exigente și nu oferă credite nelimitate, chiar dacă ele sunt atât de ușor de obținut (nu ca înainte, când așteptai luni de zile) - ți se dă pe loc, te duci la baie și când te-ai întors deja ți s-a aprobat. De ce să nu iei unul, două, zece? Evident, dacă nu ești supraîndatorat. Dar la nivel de minute nu mai există nici o barieră. Mă întrebăm zilele trecute cam câte minute ar putea vorbi, lunar, un pasionat de vorbărie mobilă? Câte minute din viață își irosește stând la palavre cu un alt om care și el, la rândul său, pierde aceeași durată din viață vorbind prostii. Pentru că cei care vorbesc sute și mii de minute nu transmit chestiuni esențiale, de viață și moarte, ci banalități. Îi las la o parte pe cei care, prin natura serviciului lor, sunt obligați să vorbească la telefon ore bune pe zi. Îi plâng, știu că nu este ușor. Sunt plățiți pentru asta și sunt sigur că la un moment dat li se acrește.

Un alt aspect sesizat. Mă miră lipsa de pudoare a celor care vorbesc aceste mii de minute, căci inevitabil nu o fac nu numai în spațiul privat, unde, până la urmă, fiecare poate face aproape orice vrea, atât timp cât nu-i deranjează pe alții.

Elisabeta Rizea, un simbol al rezistenţei anticomuniste

Motto: „Mi-a omorât unchiu. Nu puteau face comunismul de el…”

Povestea neasemuitei anticomuniste din Nucșoara Argeșului, Elisabeta RIZEA, așezată în paginile cărții pe care, mergând pe firul tragediei acestei Ioana D Arc românce, Irina Nicolau și Theodor Nițu au scris-o și editat-o cu prefața filozofului Gabriel Liiceanu în 1993, incriminează regimul roșu instaurat, din 23 august 1944, în România, cu bunăvoința lui Churchill, de Stalin, Vâșinski, Groza și Dej, „consolidat” apoi de Ceaușescu. Aproape o jumătate de secol de asuprire moscovită, plătită, între altele, pe lângă cele 300.000.000 lei-aur, cu milioane de vagoane de grâne, fabrici și petrol, prin „întronarea” „democrației populare”, cu pistolul, colhozul și colectivizarea, furându-ne Tezaurul României și bijuteriile Reginei Maria, inclusiv Cloșca cu Pui, cu alungarea regelui Mihai și „întronarea Republicii și a democrației populare”, cu Naționalizarea, cu canalul Dunăre-Marea Neagră și eradicarea Elitei intelectuale a Țării și rusificarea României, a întregului sistem educațional, de cercetare, social și învățământ… 

Puștanul de atunci, de 7-10 ani, ținut, în anii de ocupație germană, apoi sovietică, pe genunchi, de parfumați ofițeri germani, apoi de sălbatici ostașii din Uzbekistan, habar n-avea ce se întâmpla, nici către ce imens con de umbră morală, economică și socială pășea, tot mai derutat de tristețea părinților și altor mii asemenea lor! Nici despre Elisabeta Rizea nu aflase vreo vorbă. Răstimp în care, peste alți ani, speculându-i-se naivitatea, ca să-și câștige pâinea, „tovarășii” l-au făcut membru p.m.r.